În documentele vremii, localitatea este menţionată sub următoarele denumiri: Ilva (1576-1577), Ilova (1601-1686), Illva (1687-1764), Illua (1723), Illoa (1735), Illova Mikio (1771), Ilva-mika sau în ungureşte Kis-Ilova (1808), Ilva-Mică, în ungureşte Kis Ilva (1803).
În prezent se folosesc doar formele Ilva şi Ilua. În timpul stăpânirii maghiare, prin influenţa administraţiei şi a comanduirii, localitatea era cunoscută sub denumirea Kisilva.
Locuitorii satului se numesc ilvani, iloani sau iluani. Etimologia, este de părere N. Drăganu, pare a fi de origine slavonă: il=lut, lutoasă + sufixulova, ceea ce s-ar traduce prin Vale lutoasă. Trebuie menţionat faptul că toate localităţile dispuse de-a lungul văii Ilva, poartă acest nume Ilva-Mică, Leşu Ilvei, Poiana Ilvei, Măgura Ilvei, Ilva-Mare şi Lunca-Ilvei.
Referitor la denumirea Ilva-Mică şi Ilva-Mare este interesant de menţionat faptul că Ilva-Mică este mai veche decât Ilva-Mare. În vreme ce Ilva-Mică este atestată documentar din 1552, denumirea Ilva-Mare apare abia în 1751(1761?) sub forma Ilova Mari.
Există şi o legendă referitoare la întemeierea comunei (vezi Anexe), cunoscută doar de bătrânii satului, din care reiese că vârsta comunei ar fi de cca 600 de ani. Deci anul înfiinţării comunei ar fi cuprins între 1330-1338. Din legendă reiese că vatra satului a fost iniţial pe pârâul Ili, apoi s-a mutat la confluenţa Ilvei cu Someşul, în locul numit "Poiană"- azi Văleni.
##Începuturile aşezării. Prima menţiune documentară.##
###Atestări ulterioare şi denumirea aşezării.###
Cursul superior al Someşului Mare, începând de la izvor şi până la satul Mocod, a purtat din timpuri străvechi denumirea de Valea Rodnei ("Vallis Rodnensis") sau "Rodna Völgye", în documentele ungureşti. Cele mai vechi documente istorice referitoare la ţinut, adeveresc existenţa unei singure populaţii româneşti, care din cele mai vechi timpuri alcătuiau un teritoriu autonom, "Districtus Rodnensis" sau "Districtus Vallis Rodnensis" (din a doua jumătate a secolului al XV-lea).
Mai devreme (sec. XIII), ţinutul primeşte denumirea de Ţara Năsăudului ("Terra Naswod"). Până la 1241, centrul în jurul căruia gravitau satele de pe Someşul Mare, era cetatea Rodna. Anul 1241 marchează prima apariţie în Transilvania a tătarilor. Cea mai prielnică cale de acces era pasul Rodnei. Cu toată rezistenţa rodnenilor, tătarii ocupă cetatea şi se năpustesc în josul văii Someşului şi pe dealurile din apropiere.
După trecerea puhoiului tătăresc, viaţa reintră în normal în valea Someşului. Regii maghiari încep să-i trateze pe românii din valea Rodnei ca persoane având nevoie de ei pentru a putea face din Rodna un punct însemnat de pază la hotarele nord-estice, atât de des ameninţate. În 1264, regele maghiar Ştefan cel Sfânt, dăruieşte ţinutul Năsăudului comitatului Hazos, după care în 1453 regele Ladislau Posthumul o dăruieşte lui Ioan Corvin, oraşul Bistriţa cu domeniul aparţinător acestuia care constă din 20 de sate săseşti din împrejurime.
După mai multe schimbări de proprietar, în 1472 Matei Corvin donează valea Rodnei oraşului Bistriţa, donaţie asupra căreia se revine în 1475, cu specificaţia că fiecare locuitor al văii Rodnei se bucură de toate drepturile, obiceiurile, graţiile şi privilegiile de care se bucură oraşul Bistriţa şi cetăţenii lui.
Aceste prevederi nu au fost respectate, Ţara Năsăudului pierzându-şi autonomia, prin încorporarea teritoriului ei la oraşul Bistriţa.
Începând cu anul 1475, începe lupta continuă a românilor din valea Rodnei împotriva exploatării sistematice proiectate de magistratura Bistriţa, o luptă purtată cu mijloace inegale, în care românii au fost întotdeauna învinşi, şi care a durat, cu o scurtă întrerupere de stăpânire moldovenească până la instituirea regimentului de grăniceri în Ţara Năsăudului.
În secolul al XVII-lea, locuitorii văii Rodnei ajung sub stăpânirea saşilor bistriţeni, în situaţia de iobagi. Ei luptă pe toate căile pentru recunoaşterea situaţiei înscrise în diploma lui Matei Corvin din 1457. Ceea ce apasă greu pe românii someşeni era zeciuiala pe toate produsele, prestări de lucru şi robota. Situaţia existentă în valea Rodnei era, adeseori de nenumărate mişcări de trupe sau războaie ce se purtau în această parte a Transilvaniei.
În 1704 începe răscoala antihabsburgică, condusă de Francisc Rakokzi II, răscoala a cărei arie se întinde şi în ţinutul Bistriţei. La 24 iunie 1704 Bistriţa, asediată de curţi. Pactul încheiat prevede ca oraşul cu districtul şi cu Rodna, se pun la dispoziţia lui Rakokzi. Locuitorii trebuiau să furnizeze alimente şi provizii pentru ambele tabere. Astfel in perioada 13 noiembrie-1 ianuarie 1708, satele Rebrişoara, Rebra, Vărarea, Feldru, Ilva, Sângeorz-Băi, Maieru şi Rodna, au furnizat în magazia din Dumitra, pentru un singur regiment de cuirăşeri (imperiali) 787 găleţi de grâu, 2668 de ovăz, 272 măji de carne şi 200 de care de fân.
La câţiva ani după acest război are loc o mare ultimă invazie a tătarilor (1717) care pătrund din Moldova în Ardeal prin pasul Rodnei şi valea Someşului.
În a doua jumătate a sec. al XVIII-lea, continuă lupta împotriva tendinţelor de aservire totală a românilor someşeni de către satele săseşti bistriţene. Rezistenţa românilor a avut un epilog favorabil, ca urmare a înfiinţării în 1762 a Regimentului II de graniţă Năsăudean.
În 1775 începe revolta propriu-zisă a districtului Năsăudean, revoltă care îşi va găsi epilogul în formarea graniţei în 1762. Satele româneşti adresează plângeri contelui Gabriel Bethlem şi Tablei Regeşti din Târgul-Mureş. Se cere intervenţia contelui şi a Mariei Teraza, pentru ca "să se menţină în situaţia noastră veche, adică în sărăcia noastră şi în moşiile primite de la strămoşii noştri şi aceasta să ni le apere". Această petiţie este semnată de fruntaşii comunelor someşene. Din Ilva semnează: Ion Vărărean şi Perte Gaci.
Toate intervenţiile românilor rămân fără rezultat, ceea ce duce la pregătirea unor acţiuni mai eficiente, cum a fost revolta din Feldru, condusă de Ştefan Cute Nimigeanul. La acesta au participat şi locuitori ai Ilvei : Petru Gaci, Ion Casota, Gavrilă Plăieş, Ion al lui Vasile cel Mare şi Gavrilă Sângeorzan. Motivul principal al acestor revolte a fost noul sistem de încasare al dărilor şi condiţia de iobagi impusă locuitorilor satelor româneşti. La 15 februarie 1760 apare rezoluţia în privinţa litigiului dintre români şi saşi. Punctele principale ale acestui act se referă la faptul că valahii sunt recunoscuţi ca oameni liberi şi nu ca iobagi.
Ilva-Mică a făcut parte din Compania a VII-a, a Regimentului de infanterie. Sediul companiei era la Feldru, iar comandamentul era la Toressant. Ca urmare a insistenţelor generalului Siskovici, la 9 ianuarie 1760, oraşul Bistriţa înmânează generalului actul de cedare a văii Rodnei, dar problema delimitării hotarelor dintre satele săseşti şi cele româneşti grănicereşti, nu se va rezolva. Lupta grănicerilor din cele 5 sate someşene este o luptă pentru posedarea pământului ce li se cuvenea de drept.
În timpul revoluţiei din 1848-1849, conflictele de hotare continuă. Astfel primarul Ilvei-Mici, Andron Vasile Sott ( poreclit Roşu), împreună cu cosilierii săi şi de comun acord cu satele Feldru şi Nepos, au dat foc într-o noapte edificiilor săteşti de pe teritoriul lor. La Ilva au fost aprinse o moară şi o cârciumă, ambele proprietatea saşilor din Iad (Livezile). În 22 iunie 1849, prin intrarea trupelor ruseşti în Ilva-Mică, începând bătălia dintre ruşi şi revoluţionarii maghiari, între Ilva şi Feldru, în lunca Someşului numită Budin.
În anul 1906 s-a dat în folosinţă calea ferată Ilva-Mică-Rodna Veche, iar în luna decembrie 1938 calea ferată Ilva-Mică-Vatra-Dornei. În anul 1907-1908 s-a dat în folosinţă calea fabrica de cherestea.
În timpul primului război mondial au fost distruse gara C.F.R., fabrica de cherestea, precum şi locuinţele din apropiere. Din Ilva au fost chemaţi sub arme 60 de bărbaţi, dintre care 42 au murit pe câmpul de luptă.
În noiembrie 1918 s-a constituit în comună garda naţională, formată din 11 cetăţeni şi comandată de Buia Maxim. Efortul poporului român a fost încununat de marele act al Unirii Transilvaniei cu România, semnat la 1 Decembrie 1918 la Alba-Iulia. La acest mare eveniment participă din Ilva-Mică dascălul Damian Nechiti.
În amintirea eroilor căzuţi în primul război mondial, în 1935 s-a ridicat în centrul comunei un monument din granit pe a cărui placă de bronz se află gravate cuvintele: "Eroilor neamului 1914-1919, "ţara recunoscătoare".
În timpul crizei economice din 1929-1933 au loc numeroase conflicte de clasă îndreptate contra ofensivei capitalului şi monopolurilor străine. Documentele vremii atestă numeroase greve ale muncitorilor forestieri din valea Someşului, a Ilvelor, care lucrau în cadrul societăţii "Regna". Printre fabricile cuprinse de valul de greve s-a numărat şi fabrica din Ilva-Mică, care a intrat în grevă de la 11 aprilie 1933. Urmare a creşterii combativităţii muncitorilor de la fabrica de cherestea este şi greva organizată în 1938, între 5 mai şi 7 iunie cu avansuri neînsemnate. Printre organizatorii Grevei amintim pe Istrate Ştefan, Marica Macedon, Marica Dumitru, etc.
Dictatul de la Vena prin care României i se lua o parte din Ardealul de nord, stârnind un val de revolte care s-au manifestat sub diferite forme. Astfel, în ziua de 8 septembrie 1940, la Bistriţa, în Piaţa Unirii, s-au adunat 7000 de reprezentanţi ai populaţiei din judeţ, printre care şi 17 cetăţeni din Ilva-Mică.
Evenimentele din decembrie 1989 n-au adus prea multe shimbări economice şi sociale comunei, mai ales pentru că localitatea nu era cooperativizată.
